Cand e sa nu fie, nu este. Cand e sa joci prost, joci. Cand e sa nu fie ziua ta, nu poti sa faci nimic. Si un lucru inceput prost, se termina si mai prost. De trei minute, de atat am avut nevoie ca sa ne lamurim si de data aceasta. Mai trebuie sa mai treaca timpul ca noi, Universitatea Craiova, iubita Stiinta a intregii Oltenii, sa ne ridicam la nivelul Stelei, cum de asemenea, tot cam de atata timp vor mai avea nevoie si suporterii bucuresteni ca sa fie cel putin la fel de frumosi, de fierbinti, de nebuni, ca noi.
In minutul 3 lacrimile lui Martic ne-au rupt, iar croatul avea sa ne vesteasca ca nici de aceasta data nu avea sa ne fie bine. Tabela a mai rezistat pana cand Mottorino a traversat terenul si s-a efectuat prima schimbare, caci la faza urmatoare Momcilovici avea sa izbucnească agonia Craiovei. Si acolo a fost gata. Gata ca sa ne putem lua “Adio” de la titlul, pe care, serios l-am visat, chiar daca retinuti si nu asa de entuziasmati, in vitrina.
Asta este. Astia suntem. Buni sau rai, talentati sau neinspirati, victoriosi sau infranti, suntem ai acestui oras, ai acestei regiuni, si ca de fiecare data, am incercat, am luptat, insa momentan atat se poate. Suntem realisti, cu picioarele pe pământ, desi se pare ca suntem iar visatorii aceia alesi cu vise sfaramate la inceputul primaverii. Suntem aceiasi olteni, bolnavi de febra alb-albastra, insa prea mici, prea necopti. Nu trebuie sa uitam ca acum patru ani eram in liga secunda, iar acum doi ani nici nu prindeam primul pluton. Echipa creste de la an la an. Insa si noi trebuie sa avem rabdare, sa o luam pas cu pas, caci performanta cu siguranță o sa o îmbrățisam si noi cat de curand. Trebuie sa gasim ca exemplu echipa de handbal feminin, o echipa ce acum opt ani abia intra in prima liga, o echipa ce acum cinci ani se lupta in anonimat, dar o echipa ce a luat totul pe rand, si care se afla acum, mai precis la 5 zile distanta, de o finala de cupa europeana, cea mai mare performanta traita de o echipa din Oltenia de cand exista cerul si pământul, indiferent ca sportul s-a numit fotbal sau volei.
Azi, asa cum am facut-o de fiecare data in ultimii ani, am castigat suporterii, inimosii si sufletistii suporteri. Pe final, desi echipa era condusă cu 2-0, deși jocul din teren era incalcit rau, desi clasamentul ne făcea sa uitam de titlul suprem, desi adevarul ne trezea pe toti din lunga noastra visare, ei au continuat sa cante si sa isi sustina echipa.
Suntem o familie, suntem mari si puternici, suntem intelepti si acceptam ca visul s-a terminat, suntem constienti de valoarea noastra si a suporterilor nostri, suntem încrezători si siguri ca anul acesta nu vom mai face pasi greșiti in Cupa Romaniei si ca, un trofeu, o sa aducem pana la urma in Banie.
Si acum doi ani am fost pe locul sapte, anul trecut pe locul cinci, anul acesta pe locul trei … si banuiti ce urmeaza… Trebuie facut un calcul simplu, nu e nevoie sa extragem radicalul, pentru ca am extras destula iubire si pasiune in ultimii ani … 😊
Sursa foto: Fanatik
Autor: Maria Olteanu