De la maidanele copilăriei și până la euforia marilor stadioane, fotbalul ne-a copleșit cu emoții și ne-a însoțit prin istoria ultimelor decenii, fiind considerat aievea un elixir împotriva tuturor loviturilor dure și traumatizante, tristeților nemăsurate sau eșecurilor amare. Fotbalul a fost poezie ori de câte ori viața ne-a îngenuncheat și ne-a arătat cât de mici suntem în fața problemelor care cu adevărat contează. Viscerele metafizice dozează tragicul atras de un eșec coroziv pe scena copleșitoare a vieții, iar fotbalul cristalizează bucurie hegemonică și în vremuri tulburi, într-o perioadă în care omenirea se luptă pentru vindecare, într-o lume a cărei suflare pare a fi obosit demult.
În plină pandemie, fotbalul nu a încetat să ne ofere emoție genuină, iar finalul de sezon din Liga I se anunță mai disputat ca niciodată, cu trei formații la fel de bătăioase și, deopotrivă, dornice de izbândă. Din capitală și până în Ardeal, făcând popas în Oltenia, în lupta pentru titlu se dau bătălii în iarbă, iar ecuația finală angrenează trei echipe hotărâte să culeagă laurii succesului la capătul unei curse imprevizibile, la capătul unui campionat cu multe răsturnări de situație și cu multe surprize.
FCSB – Vioara întâi
După ani de înfrângeri, eșecurile nu le mai pot uita, aducându-și aminte de ele în fiecare clipă, legându-le indestructibil de speranța cristalizată în jurul dorinței de a izbuti.
Era 2015 când FCSB reușea să își adjudece ultimul titlu de campioană și de atunci, șase ani au trecut tumultuos în rândul roș-albaștrilor, atât în birourile din Pipera, cât și la baza de la Berceni. Au fost mereu aproape, dar pe rând, Astra Giurgiu, Viitorul Constanța și de trei ori CFR Cluj au fost cu un pas înainte, bucureștenii jinduind și privind cu regrete la vremurile când titlul nu mai ieșea din București.
Deși au început actuala ediție de campionat cu frâna de mână trasă, cu rezultate neconcludente sau contradictorii, FCSB a găsit în Man, Coman și Tănase jucătorii pe care i-a așteptat de atâta amar de vreme și i-a aruncat în luptă tocmai pentru a nu mai fi nevoită să privească, încă un an, cum titlul nu mai poposește în capitală. A plecat Man în Italia, la Parma, s-a accidentat Florinel Coman, dar Tănase a rămas stâlp în echipa bucureșteană, neresimțind greutatea banderolei pe braț si este hotărât, în calitate de căpitan, să ridice trofeul deasupra capului la finalul playoff-ului.
Bucureștenii au terminat primii sezonul regulat și o teorie nescrisă atestă faptul că cine e fruntaș atunci, va fi primul și după încheierea celor zece bătălii finale, așa că toate gândurile sunt îndreptate spre succesul mult așteptat, deși CFR Cluj a preluat recent fotoliul de lider.
FCSB are de partea ei valoarea individuală a jucătorilor, forma fizică greu de egalat, precum și finețea paselor sau rigurozitatea construcției. Se bucură și de vârful de carieră al câtorva tineri jucători, începând cu portarul Vlad, aflat la cel mai bun sezon al lui pe prima scenă a fotbalului românesc, în ciuda gafelor prin care și-a „îngropat” echipa în ultimele etape, și continuând cu Octavian Popescu, Olaru sau Moruțan, oameni de bază și la selecționata de tineret a României. Antrenorul Toni Petrea merge pe cartea atacului, iar inteligența sa tactică potențează fotbalul ofensiv, aducând aminte, într-o oarecare măsură, de stilul uriașei Steaua.
Deși au fost în fiecare an acolo sus, deși au obținut constant biletele pentru cupele europene, oamenii din jurul echipei sunt conștienți că trecutul glorios apasă pe umeri de prea mult timp și că pentru suporteri, locul al doilea sau al treilea nu este niciodată suficient sau îmbucurător.
Acum simt că momentul împlinirii este mai aproape ca niciodată, că himerele de odinioară se pot concretiza în realizări mult așteptate, acesta fiind motivul pentru care luptă cu toate resursele, în speranța de a nu mai irosi (și) această șansă.
CFR Cluj – Good fo(u)r you!
Radiografia pasiunii ține de starea de spirit, iar puterea credinței demonstrează că excelența este un obicei. În Gruia atârnă gânduri imuabile, orgoliul CFR-iștilor campioni de trei sezoane luptă cu tot angrenajul pentru o nouă medalie de aur, feroviarii vorbind cu zâmbet în priviri de cel de-al patrulea titlu consecutiv. Și-au făcut deja încalzirea în Super Cupa României și au adus prima medalie stagională în Ardeal, după finala jucată contra unui FCSB care a părut mai puțin periculos decât oricând, victoria venind și ca o revanșă după istoricul 3-0 din campionat.
Au de partea lor experiența și, deși resimt periculos presiunea venită dinspre București, de la FCSB, dar și colții leilor din Bănie, ardelenii își calculează atent fiecare pas, nepermițându-și erori tocmai la final de drum. În ciuda faptului că au jucat mai ezitant decât în precedentele sezoane, nereușind să se detașeze decisiv față de adversare, clujenii sunt în continuare cei care dau ora exactă în fotbalul românesc, aducând în vitrinele din Gruia nu mai puțin de cinci trofee în ultimii trei ani, dând impresia că „s-au abonat” la succes pe termen nelimitat.
Tradiția contează, au ADN-ul de campioni, iar trecutul este în favoarea lor, chiar dacă prezentul nu este atât de bun, cât să confirme o diferență vizibilă între ardeleni și celelalte două contracandidate. Deși nu îl mai au pe uriașul Dan Petrescu pe bancă, stilul și filosofia lui au rămas întipărite în vestiarul din Gruia, planând deasupra tuturor ca o adevărată moștenire.
Renumită pentru forța defensivă și pentru meticulozitatea fazei de apărare, CFR Cluj și-a păstrat vechea reputație, de echipa pe care greu reușești să o depașești și pe care doar dacă o prinzi în zile nefaste, poți trece de ea. Odată cu venirea lui Iordănescu, clujenii arată tot mai bine și în ofensivă și rămân fideli principiului conform căruia cu atacanții câștigi meciuri, dar cu apărătorii câștigi campionate.
Pictori ai propriei existențe, mândrindu-se pe măsură cu arta lor, clujenii au fost, în ultimii ani, cei mai buni dintre români, fară de greșeală pe plan intern și demni de laude pe plan internațional, readucându-i României cinstea de odinioară.
Când falimentul a bătut la porțile din Gruia, oamenii din jurul echipei s-au ambiționat să lupte și să spere, tumultul lor împletindu-se între caznele și rugile Clujului, un oraș curajos, menit să fie mereu învingător. Nu au dezertat nicio clipă, s-au hrănit din fiecare iluzie, au învățat din fiecare rană, simțind că viitorul nu poate fi atât de cenușiu, și că doar împreună pot ține steagul sus și duce performanțele la nivelul următor. Așa a și fost, căci și în vremuri de tristă amintire, rezultatele de pe teren au confirmat valoarea lotului, punând în umbră imprevizibila situație financiară.
CFR Cluj rămâne un club de tradiție, cu o istorie bogată în trofee, dar cu o sete nestăpânită de victorii, luptând cu aceeași dârzenie ca și în anii precedenți pentru trofeu și este posibil ca experiența veteranilor, entuziasmul tinerilor și omogenitatea lotului să se îmbine, din nou, câștigător, la finele unui sezon, în care ardelenii speră să fie, ca și în precedentele ediții, cei mai buni dintre români.
Universitatea Craiova – Campioana unei mari iluzii
Frenezia și fantezia oltenilor de pretutindeni așteaptă gloria la ușa recompensei, tânjind după succesul ardent de ani și decenii, înecați în propriul vis, contemplând la fructuosul trecut îndepărtat și la secetosul trecut apropiat. În așteptarea unui nou moment de supremație, ca rezultat al muncii titanice, dar și ca mulțumire în fața trudei ultimilor ani, în încercarea de a răzbuna deceniile ce au trecut poate neobservate, sau din contră, mult prea amare, Știința tronează deasupra tuturor ca o „campioană a unei mari iubiri”, mereu efervescentă, surprinzătoare și puternică, așteptând momentul unui nou triumf final, căci, indiferent de circumstanțe, Craiova zămislește într-un creuzet setea nestăvilită de succes și învățămintele primite atunci când trebuia să greșească mai puțin.
Era august 2020 și oltenii își vedeau din nou visul sfărâmat într-un moment în care, speraseră că, în sfârșit, după 29 de ani grei și amari, vor putea sărbători succesul așteptat. A trecut acea noapte apăsătoare, s-au uscat și lacrimile Craiovei, dar inima ei nu a încetat să bată. Știa că este momentul să o ia de la început și că trecutul trebuia privit doar ca o lecție din care să fi învățat ceva.
În fiecare atriu, al fiecărui oltean, pulsa necontenit același obiectiv: titlul.
Craiova a fost de departe cea mai în formă echipă a debutului de sezon și cu italianul Cristiano Bergodi la timonă, juveții aveau 7 din 7 victorii și o formă de invidiat. Pe 2 octombrie însă au trosnit a sfârșit de carieră oasele lui Elvir Koljic și odată cu ele și forța ofensivă a Craiovei, care, pierdea în acea seară rece de toamnă cel mai în formă jucător, omul care promitea prin evoluții că va lua de unul singur campionatul.
Ce a urmat pentru cei din sudul țării nu a fost întocmai ce și-ar fi dorit, căci entuziasmul și elanul au pierit treptat, etapă de etapă, sub crampoanele actanților din iarbă. S-a topit zvâcnirea de odinioară, iar atmosfera ireductibilă din vestiarul leilor și-a pus amprenta asupra jocului tot mai nespectaculos promovat de olteni, care, s-au văzut în doar câteva etape, prăbușindu-se de pe prima poziție până pe ultima treaptă a podiumului, iar scenariul ultimelor sezoane părea tras la indigo.
S-a conturat rapid contrastul dintre evoluțiile stelare și înfrângerile rușinoase, dintre fotbalul jucat cu pasiune și fotbalul jucat la rezultat.
Craiova a greșit când trebuia poate să o facă cel mai puțin, nearătând maturitatea de care ar fi trebuit să dea dovadă, ci doar isteria tipică zonei, mereu febrilă și revanșardă, deseori neputincioasă în fața propriului destin.
Anulând fiecare victorie din campionat cu un rezultat ce nu îi onora nici pe departe, oltenii au funcționat însă perfect în Cupă și speră, ca la trei ani distanță de la precedenta sărbătoare, să aducă trofeul acasă și aceasta este cea mai plauzibilă șansă a Craiovei de a avea aurul la gât la finele sezonului.A plecat Bergodi și s-a reîntors Papură, cel care a fost mereu pregătit să ia echipa când a ajuns în impas, dar mandatul de această dată a fost de tristă amintire și după șapte remize consecutive, i-a lăsat locul lui Bon, cel care a asigurat interimatul până la venirea lui Ouzounidis, iar odată cu instalarea grecului, Craiova a reintrat în calcule pentru poziția fruntașă.
În trenul pentru campionat par a se fi urcat demult celelalte două contracandidate, pe când oltenii nu au fost nici măcar în gară, făcându-ne astfel să credem că nu vor ajunge nici în acest an la destinație. Sunt încă șanse, ce-i drept, ca celelalte două garnituri să fie ajunse din urmă de oltenii neînfricați care nu uită, totuși, că nicio Cupă a României câștigată nu poate anula dezamăgirea unui campionat ratat.
Fiind simbolul optimiștilor incurabili, deseori confundați cu portretul ghinioniștilor îmbătați de atâta visare, oltenii dozează acum, în final, ultimele resurse și speră să răstoarne calculele hârtiei și să încline balanța în favoarea lor.
Rămâne de văzut dacă vor intra serios în lupta la titlu, așa cum au făcut-o anul trecut, când puțini îi mai dădeau șanse, sau dacă vor „arbitra”, de la distanță, această bătălie.
Cu trofeul pe masă
Privind spre epopeea din trecut, dar și la dramele ce au încercat să ruineze pasiuni mai puternice decât oricare altele, cele trei combatante și-au așteptat mereu recompensa discrete și parcă mereu, mai pregătite decât oricând, să sărbătorească succesul final, căci, de-a lungul anilor, cu emoția succesului s-au contopit și cu lacrima eșecului s-au îmbărbătat după fiecare luptă pierdută.
Emoția imprevizibilului a fost cea mai de preț trăire, un soi de frică amestecată cu nerăbdare, dar și cu speranță, negând sfârșiturile abrupte, lipsite de orice sevă și de orice substanță.
Acum, în primăvara lui 2021, sunt aliniate la start, iar lupta pentru supremație este mai echilibrată decât oricând, deznodământul fiind greu de anticipat în contextul în care, niciuna dintre echipe, nu a reușit (încă) să se detașeze decisiv.
Maria Olteanu
Foto: Digi Sport